HEVC vs AV1 vs VVC: ce codec alege IPTV-ul în 2026

Un operator IPTV care vrea să livreze 4K are de rezolvat o ecuație aparent simplă: aceeași calitate percepută, cu mai puțini biți. Diferența dintre un flux care cere 18 Mbit/s și unul care se mulțumește cu 11 Mbit/s nu se vede cu ochiul liber pe ecran, dar se vede în factura de trafic, în numărul de servere de transcodare și în cât de fluent se mișcă aplicația pe un decodor vechi de șase ani. De aceea alegerea codecului video a devenit, în 2026, o decizie de business care combină inginerie, licențiere și cunoașterea parcului de dispozitive din teren.

În discuție intră trei standarde: HEVC (H.265), AV1 și VVC (H.266). Fiecare are un alt raport între eficiență, cost de implementare și suport hardware.

Trei standarde, trei grade de maturitate

HEVC / H.265 a fost publicat în 2013 de ITU-T, iar versiunea echivalentă din familia MPEG poartă numele ISO/IEC 23008-2. Este codecul care a făcut posibil 4K-ul la scară largă: grupurile de standardizare indică o reducere de bitrate de aproximativ 50% față de H.264 la aceeași calitate percepută. Avantajul lui în 2026 nu mai este compresia, ci acoperirea: aproape orice televizor, stick media sau set-top box livrat în ultimul deceniu îl decodează hardware, iar ecosistemul de encodere (x265, encodere pe GPU) este bine cunoscut echipelor tehnice.

AV1 vine din Alliance for Open Media, organizație care reunește companii precum Google, Netflix, Amazon, Microsoft și Meta. Specificația a fost înghețată în 2018, iar modelul declarat este unul fără redevențe. AOMedia vorbește despre un câștig de ordinul a 30% față de HEVC, iar în practică avantajul depinde mult de conținut și de encoder. Pe partea de encodare, instrumentele open source (libaom, SVT-AV1) au ajuns utilizabile în producție, dar consumă mai mult calcul decât un encoder HEVC echivalent.

VVC / H.266 este cea mai nouă generație, finalizată în iulie 2020 (ITU-T H.266, respectiv ISO/IEC 23090-3). Promisiunea standardului este din nou de aproximativ 50% reducere față de HEVC, cu un preț: complexitate mult mai mare la encodare și decodare. Suportul hardware este încă rar în dispozitivele de consum, iar licențierea este organizată în pool-uri, ceea ce înseamnă negocieri suplimentare pentru orice operator care vrea să îl folosească la scară.

Criteriu	HEVC (H.265)	AV1	VVC (H.266)
Standard	ITU-T H.265 / ISO 23008-2	AOMedia Video 1	ITU-T H.266 / ISO 23090-3
Model de licențiere	mai multe pool-uri și licențe directe	declarat fără redevențe	pool-uri, negociere nouă
Decodare hardware	larg răspândită	prezentă pe o parte a dispozitivelor din 2020 încoace	încă limitată
Cost de encodare	moderat	ridicat, în scădere	ridicat
Utilizare tipică în 2026	coloana vertebrală pentru 4K liniar și OTT	platforme mari de streaming și aplicații pe dispozitive compatibile	teste, nișe, distribuție controlată

Unde se câștigă efectiv banda

Compresia nu este o constantă. Câștigul real depinde de tipul conținutului (un meci de fotbal cu reluări rapide este mult mai greu decât o emisiune de studio), de rezoluție și de HDR, de reglajele encoderului și de compromisul acceptat între calitate și numărul de biți. De aceea comparațiile de tipul „cu 30% mai bun” trebuie citite ca ordine de mărime, nu ca rezultat garantat.

Pentru un operator, efectul apare în trei locuri:

• banda pe rețea — la televiziunea liniară, un canal 4K în multicast este multiplicat cu numărul de abonați care îl privesc simultan;
• traficul CDN — la serviciile OTT, fiecare bit economisit se transformă direct în cost de egress;
• stocarea și transcodarea — cloud DVR, replay, pachete VOD și fermele de encodare unde se produc toate profilurile.

Un exemplu de calcul, cu cifre ipotetice: dacă 10.000 de spectatori urmăresc simultan un canal, o diferență de 5 Mbit/s pe flux înseamnă aproximativ 50 Gbit/s de trafic continuu. La scară națională, astfel de diferențe justifică investiția în codecuri mai eficiente — dar numai dacă parcul de dispozitive poate reda noul flux fără re-encodare.

Ce contează pentru utilizatorul din România

Pentru abonat, codecul nu este un termen de marketing, ci o sursă de experiențe inconsistente. Un televizor 4K cumpărat recent decodează AV1 fără probleme; un set-top box primit de la operator în 2017, nu. În aceeași gospodărie pot coexista un Smart TV modern, o consolă, un stick media și un telefon, fiecare cu alt profil de suport.

De aceea, în practică, operatorii lucrează cu scări multiple de encoding: același program este produs în HEVC pentru dispozitivele clasice, în AV1 pentru cele compatibile și, experimental, în VVC acolo unde există terminale care îl suportă. Aplicația decide ce flux cere, iar CDN-ul livrează varianta potrivită. Pentru utilizator, asta înseamnă că „4K” poate însemna lucruri diferite pe două ecrane din aceeași casă.

Al doilea element important este DRM-ul. Fluxurile 4K sunt protejate cu Widevine, PlayReady sau FairPlay, iar redarea la rezoluție maximă cere de obicei un nivel de securitate ridicat al dispozitivului și HDCP 2.2 pe lanțul HDMI. Un codec nou este util doar dacă lanțul de protecție este certificat pentru el.

Al treilea este calitatea audio și HDR: un flux mai eficient lasă loc pentru sunet de calitate superioară și pentru metadate HDR, ceea ce contează mai mult pentru percepție decât economisirea a doi megabiți pe secundă.

Cum alegi, practic: criterii în ordine

1. Matricea dispozitive-codec. Inventariază terminalele active și verifică ce decodează fiecare. Dacă o parte importantă a parcului nu suportă AV1, ai nevoie de fallback HEVC, nu de o migrare forțată.
2. Tipul de distribuție. Pentru canalele liniare în multicast, câștigul de bandă este imediat și mare. Pentru OTT în unicast, câștigul se mută în costul CDN.
3. Costul total, nu doar licența. Encodarea AV1 sau VVC cere mai mult calcul, mai multă testare și uneori hardware nou în fermă.
4. Lanțul de DRM și certificările. Verifică suportul codecului la nivelul de securitate cerut de deținătorii de drepturi.
5. Calitatea la bitrate mic. Testează pe conținut dificil (sport, scene întunecate, text pe ecran), nu pe material demonstrativ.
6. Durata de viață a deciziei. Un codec ales azi va rula cinci-șapte ani; între timp apar terminale noi și dispare suportul pentru cele vechi.
7. Latența și zapping-ul. Codecurile mai eficiente pot crește timpul de pornire dacă segmentarea și formatul CMAF nu sunt reglate corespunzător.

Greșeli frecvente

• Alegerea codecului după fișa tehnică a encoderului, fără testare pe parcul real de dispozitive.
• Tratarea AV1 ca „gratuit” în totalitate: dispare redevența, dar apar costuri de calcul, de stocare, de testare și de certificare.
• Un singur profil de encoding pentru toți abonații, în locul unei scări pe codecuri și rezoluții.
• Confuzia dintre codec și protocol: HLS, DASH sau CMAF nu rezolvă problema benzii dacă bitrate-ul rămâne același.
• Lansarea unui flux nou fără un mecanism clar de fallback, care lasă utilizatorii cu ecran negru.
• Ignorarea costului energetic al transcodării, vizibil în factura de hosting.

Ce urmează

Pentru următorii ani, scenariul realist este unul de coexistență, nu de înlocuire. HEVC rămâne standardul de facto pentru 4K liniar, AV1 crește acolo unde platformele mari de streaming și-au construit deja aplicațiile, iar VVC avansează lent, mai ales în distribuția controlată, unde operatorul administrează și terminalul. Standarde precum DVB-DASH și DVB-I, alături de optimizările automate ale encoderelor — inclusiv cele asistate de modele de învățare automată, care aleg parametrii per titlu — vor conta la fel de mult ca numele codecului.

Pentru utilizatorul din România, concluzia practică este simplă: dacă televizorul sau box-ul suportă AV1, merită verificat în aplicație dacă fluxul 4K este livrat pe acest codec; dacă nu, HEVC rămâne varianta sigură. Iar dacă imaginea pornește greu sau se oprește, problema este mai des în conexiune sau în aplicație decât în codec.